Vioara

Rolul și evoluția viorii 

Este un instrument agil, abil, flexibil, de o expresivitate comparabilă cu vocea umană. Studiul acestui instrument netemperat presupune efort susţinut şi dezvoltarea unui auz fin. Cel mai străvechi instrument considerat strămoşul viorii este ravanastronul, din india antică încă de acum 7000 de ani. Ravanstronul s-a răspâdit în China cu numele viela chineza sau vioara.

Inspirându-se din acest intrument, viola de gamba sau viola da braccio, lutierii din nordul Italiei au conceput primele viori. Din documente reiese că cea mai veche vioară cunoscută care avea patru coarde (așa cum au viorile moderne) a fost construită în 1555 de către Andrea Amati. Viorile care au precedat-o aveau doar trei coarde.

Vioara a devenit imediat un instrument răspândit atât printre muzicanții din stradă, cât și printre nobili, spre exemplu în anul 1560, regele Carol IX al Franței i-a comandat lui Amati 24 de viori. Cea mai veche vioară, care există și în zilele noastre, a făcut parte din acest lot, fiind construită de Amati în 1564, la Cremona: Charles IX. Cei mai cunoscuţi lutieri din acele timpuri, sunt Amati, Stradivari și Guarneri. 01

Vioara a devenit în scurt timp un instrument extrem de popular. Din secolul al XII-lea, i se încredințează cel mai adesea rol de instrument solo sau instrument conducător de temă.

Vioara este un instrument cu coarde şi arcuş, alături de violă, violoncel şi contrabas. Coardele sunt acordate în cvinte perfecte și sunt întinse peste una din fețele unei cutii de rezonanță, vibrând atunci când arcușul este tras peste ele sau când sunt ciupite.

Vioara este instrumentul cu cel mai mare numar într-o orchestră, pot fi şi până la 50 de violonişti, divizate în două partide: vioara 1 si vioara a 2-a. Ei au roluri diferite în cadrul orchestrei, tema muzicală principală este condusă de obicei de vioara 1.

Comparativ cu celelalte instrumente cu coarde și arcuș, (viola, violoncelul și contrabasul), vioara este cel mai mic instrument și generază sunetele cele mai înalte, datorită timbrului cristalin, expresiv și plin de frumusețe, vioara este principala purtătoare a melodiei. Strălucirea și căldura sunetului ei o așază în fruntea instrumentelor din orchestră.

Alți termeni populari folosiți pentru vioară sunt: violină, scripcă, diblă, lăută sau regional ceteră. Persoana care cântă la vioară se numește violonist. Persoana care construiește sau repară o vioară se numește lutier.

Părţile viorii sunt: corpul si gâtul, iar părțile detaşabile: căluşul, coardele, bărbia. Pe trunchiul viorii sunt întinse cele patru coarde. Pe corpul instrumentului, acestea sunt fixate de cordon (limbă). Pe cordon se află patru acordori fini.

Trunchiul rezultă prin îmbinarea unui capac plat arcuit (numit si burtă), a spatelui (arcuit) și a ecliselor. De-a lungul marginii exterioare, a plăcii superioare și a spatelui este fixată o încrustare (o bandă curbată, o centură) cu rol decorativ şi practic, acela de a opri posibilele fisuri.

Pe partea superioară a cutiei de rezonanţă sunt scobite două f-uri. În aceeași zonă se găseşte căluşul pe care sunt sprijinite coardele şi care transmite vibraţiile de la coardă la cutia de rezonanţă. Tot pe cutia de rezonanţă se află suportul pentru bărbie. Pentru echilibrarea viorii pe umărul instrumentistului se folosesc contrabărbii. Gătul sprijină bara pentru degete. La capătul gătului se găsesc: cutia cheilor, cheile şi spirala.

Arcuşul este format în principal din: băţ si păr, aprox. 150 de fire de păr din coadă de cal. Partea superioară a arcuşului este numită vărf, iar cea inferioară talon sau broască. În partea inferioară a arcuşului se mai află: şurubul (adaptor, ajustor), învelişul (de obicei făcut din piele) și bobina (cotul).

Trebuie menţionat sacâzul ca element esenţial pentru cântatul la acest instrument. Acesta se freacă de părul arcuşului astfel încât să rezulte o mai bună interacţiune între coardă si arcuş.

Sunetul muzical este rezultatul vibraţiilor unui corp sonor. În cazul viorii, generatorul de sunet este coarda. Aceasta vibrează în urma acţiunii exercitate de arcuș asupra ei (prin frecare), prin ciupire (pizzicato) sau prin alte tehnici de cântat.

Înălţimea sunetului rezultat este determinată de lungimea obţinută prin apăsarea coardei şi de diametrul acesteia. Astfel, o coardă va emite un sunet mai înalt cu cât este mai scurtă şi cu diametrul mai mic. Acesta este principiul de bază al acordajului. Coardele viorii, acordate în cvinte perfecte (interval considerat de unii simbol al perfecţiunii sonore) sunt: SOL – RE – LA – MI.

Contact