Viola

Istorie și evoluție

Viola este un instrument din familia viorii, ţinută între umărul stâng și bărbie. Are patru corzi acordate din cvintă-n cvintă “la re sol do”. Mai lungă decât vioara cu doi pâna la şapte centimetri, mărimile violelor sunt mult mai variate decât cele pentru viori sai violoncei.

Violele au o tonalitate catifelată, plină de rezonanţă în registrul inferior şi o sonoritate bogată şi plină în registrul mediu si superior.

Viola modernă folosește patru corzi, acordate în cvinte perfecte, execuția se face, în mod obișnuit, cu arcușul. Este al doilea membru al familiei viorii, având un sunet mai grav decât vioara și mai acut decât violoncelul. Instrumentistul care cântă la viola se numește violist.

Limba română cunoaște alte câteva denumiri pentru violă, întrebuințate mai ales când se face referire la instrumentul adaptat după necesitățile muzicii folclorice. Cu deosebire în Transilvania, viola este numită braci sau brace (comparație cu Bratsche, denumirea violei în germană; ambele își au originea în numele unui instrument foarte la modă în secolele XVII-XVIII, viola da braccio).

Instrumentul este construit în proporţie de 99% similar cu o vioară, cea mai importantă diferență este alegerea unor dimensiuni diferite la construcție. Corpul este mai mare (este vorba de aprox. 5-15 cm), și alte dimensiuni se modifică în consecință, pentru a putea asigura un acordaj stabil, mai grav decât cel al viorii.

Viola este alcătuită din:Endre4_Grazioso_Cvartet_Mures_Quartet_Vonosnegyes

  • corp (cutia de rezonanță)
  • gât (tastieră)
  • cap (ce conține sistemul de prindere și – uneori – acordare a corzilor).

Pe corp este fixat călușul, pe care se sprijină corzile și care determină înălțarea acestora față de corp. Deasupra corpului, corzile sunt prinse la un loc de cordar, în apropierea căruia se pot agăța „fixuri” (șuruburi fixe), pentru acordarea cu precizie a corzilor (în lipsa lor, se vor folosi cheile de acordaj).

De vreme ce execuția se face folosind arcușul, călușul și tastiera sunt construite în așa fel încât arcușul să aibă acces la fiecare coardă; ele vor fi dispuse la înălțimi diferite, în forma unui arc de cerc, unde corzile din mijloc sunt cele mai înalte. Arcușul se trage tangențial la corzi și așezat paralel cu planul format între două coarde vecine, le poate pune simultan în vibrație.

Trei instrumente remarcabile, ieșite astăzi din uz (și folosite doar de formațiile de muzică veche) au purtat denumirea de violă:

  • viola d’amore, dotată cu un număr mare de corzi, dintre care o parte erau simpatice, adică produceau sunete când intrau în rezonanță cu cele pe care cânta instrumentistul
  • viola da braccio (it. „pentru braț”), din care a rezultat familia modernă a viorii. Terminologic, viola este cea care a dat naștere familiei; mărturie stă și denumirea alternativă dată viorii, aceea de „violină” (uneori folosită și în limba română; termenul se folosește majoritar în alte limbi, precum germana – Violine), care se traduce din italiană, unde a apărut mai întâi, ca „violă mai mică”.
  • Viola da gamba (it. „pentru picior”), care a dat naștere unei familii vaste de instrumente la care se execută într-un mod similar cu cel folosit astăzi pentru violoncel. Morfologic însă, unicul instrument modern care păstrează trăsături ale familiei este contrabasul.

Urmând calea unei tradiții din perioada barocului, muzica pentru violă se notează cel mai adesea în cheia do notat cu mijlocul pe linia treia al portativului numită și „cheia alto”. Folosită rareori pentru alte instrumente sau notații, cheia do reprezintă a treia cheie folosită astăzi ca răspândire. Un alt beneficiu al cheii este notarea convenabilă a registrului violei, astfel încât do central cade pe linia centrală a portativului.

Edițiile mai noi ale unor aranjamente pentru cvartet de coarde conțin și o știmă pentru „vioara a treia”, unde partitura violei este scrisă în cheia sol, transpusă la octavă. Scopul este de a înlocui viola cu o vioară, acolo unde instrumentul original nu este disponibil. Totuși, pentru pasajele care depășesc ambitusul și capacitățile dinamice ale viorii (în registrul grav), trebuie aduse anumite adaptări partiturii.

Execuția la violă permite, în linii mari, desfășurarea aceleiași palete tehnice ca în cazul viorii. Poziția este aceeași cu cea folosită pentru execuția la vioară. Mâna stângă (cu care se cântă pe tastieră) are posibilitatea să cânte cu patru degete (nu se folosește degetul mare, în care se sprijină gâtul instrumentului), cu care se pot susține pasaje pe o singură voce (cazul cel mai des întâlnit), dar se poate cânta și pe mai multe voci („coarde duble” sau, mult mai rar, „triple”, „cvadruple”) și în acorduri (prin modul în care sunt aranjate corzile, arcușul nu poate atinge mai mult de două corzi deodată, drept care acorduri se vor cânta arpegiat sau cu apogiaturi).

Mâna dreaptă cântă de regulă cu arcușul, sau mai rar cu degetele (pizzicato). În acest caz, tehnicile de atac sunt foarte variate (aceleași sunt folosite și la vioară): legato, spiccato, tremolo, collé (fr.), sautillé (fr.; echivalentul în limba italiană este saltando), jeté (fr.) ș.a. O altă tehnică, col legno, presupune lovirea corzilor cu lemnul arcușului.

Alte tehnici includ poziția arcușului pe lungimea corzii: mergând spre căluș (indicația este sul ponticello), sunetul devine mai sec și strident; execuția deasupra tastierei (sul tasto) creează un sunet mai plin.

Atunci când nu se folosește deloc un arcuș, corzile vor fi ciupite cu degetele; procedeul se numește pizzicato. O variantă a tehnicii presupune întinderea corzii suficient de mult cu degetul, cât să plesnească de tastieră. Ea poartă numele celui care a propus-o prima oară în muzica scrisă pentru instrumente cu coarde – Béla Bartók și al său „pizzicato Bartók”.

Istoria violei intră în creaţia familiei de viori spre secolul al XVI-lea, în Italia. Se pare că strămoşul direct al violei este Viola da Gamba sau mai degraba Rebec-ul, un fel de violoncel cu 3 corzi, cu care se acompaniau trubadurii în peregrinările lor. Cele mai vechi modele care mai există încă sunt două viole relativ mari, fabricate de lutierul Gasparo da Salò. A fost foarte utilă la începutul secolului al XVII-lea.

La început distingem deodată două instrumente: tenore-viola si alto-viola, care au amândouă forma violei pe care o cunoaştem astăzi. Tenore-viola va dispărea în secolul al XVII-lea din motive de juabilitate. De fapt, greutatea şi volumul ei așa mari au împiedicat ajungerea la o virtuozitate comparabilă cu cea pe care o putem face pe o vioara sau un violoncel, creând contradicţii de scriere dificil a respecta de către compozitorii de cvartete de corzi.

Foarte utilizate în lucrările renascentiste precum “Orfeu” (1607), opera lui Claudio Monteverdi, viola a trecut în planul secund sau au fost preferate modelele mai mici. Odată cu reutilizarea violei în compoziții ca Simfonia pentru violă si orchestră “Harold în Italia” (1834) de Hector Berlioz şi lucrările solo de Johannes Brahms şi Robert Schumann, violele mari revin în faţa scenei. În secolul al XVIII-lea, viola este mai ales utilizată în orchestrele de cameră şi în cvartetele de corzi.

Viola este predată în liceele şi conservatorele de muzică în aceeaşi măsură ca şi vioara, chiar dacă utilizarea violei în creaţiile muzicale se dovedeşte a fiind mai puţin interesantă: unii compozitori, considerând că viola nu beneficiază nici de virtuozitatea viorii, nici de sunetele multifonice ale violoncelului, o folosesc doar pentru bogăţia timbrului său.

Studiul violei nu poate fi făcut la început pe instrumente de talie întreagă. Profesorii au recurs deci la instrumente de talie redusă (1/4, 1/2 sau 3/4).

Viola este în zilele noastre un instrument important, chiar dacă utilizarea sa este uneori condiţionată de viziunea pe care compozitorul o are în privința aportului muzical pe care îl aduce în comparaţie cu vioara sau violoncelul. Rămâne totuși puţin cunoscută, în ciuda repertoriului său destul de bogat şi a sonorităţii sale calde, care o face atât de apreciată în orchestrele de cameră.

Contact