Violoncelul

Istorie și evoluție

Ca şi în cazul contrabasului, istoria violoncelului începe cu crearea familiei de viori (instrumente cu corzi şi arcus) în secolul al XVI-lea, în Italia. Este posibil ca strămoşul cel mai direct să fie Rebec-ul, un fel de violoncel plat cu 3 corzi care acompania trubadurii în deplasările lor. Primul violoncel a fost construit în Cremona, în jurul anului 1552, de către lutierul Andrea Amati (1535-1612).

Violoncelul și-a făcut apariția în era barocă, un instrument de ambitus similar care l-a precedat fiind viola da gamba (din familia violelor). Aceasta a fost înlocuită total de către violoncel din pricina timbrului lipsit de strălucire și a dinamicii limitate, într-o epocă în care muzica era interesată tot mai mult de formarea de orchestra tot mai numeroase și de organizarea unor concerte în săli de mari dimensiuni.

Înainte basul continuu era cântat de viola da gamba, care a fost înlocuită în secolul al XVII-lea. Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când a dobândit dimensiunile actuale, violoncelul era un instrument de acompaniament care cânta liniile de bas si umplea structurile muzicale. Împreună cu clavecinul, completează “basul continuu” şi fondează astfel bazele de armonie a pieselor muzicale.

Acest instrument va începe să se impună însă în secolul al XVII-lea: Antonio Vivaldi (1678-1741) va scrie 27 de concerte pentru violoncel, Luigi Boccherini (1734-1805) a compus şi el concerte pentru violoncel, fiind el însuși un mare virtuoz al instrumentului. Cât despre Rossini (1792-1868), cunoscut mai ales ca violonist, cânta deasemenea şi la violoncel.

În secolul al XIX-lea piesele pentru violoncel cuprindeau concerte compuse de câtre Johannes Brams, Schumann, Lalo (1823-1892), Saint Sӓens şi de către compozitorul ceh Antonín Dvořák (1841-1904). În aceeaşi epocă, Jacques Offenbach (1819-1880), cunoscut mai ales ca compozitor de operete, cânta magnific la violoncelul său. Pe de altă parte Chopin, Beethoven, Brahms si Mendelssohn au scris piese pentru violoncel şi pian. În secolul al XX-lea, compozitori ca Serghei Prokofiev si Dmitri Șostakovici vor explora şi mai mult capacitaţile violoncelului ca instrument solist.

Violoncelul este un instrument muzical destul de mare, cu o tastaură mare, din familia viorii, care este ţinut între genunchii violoncelistului. Are patru corzi acordate: do sol re la (do2, la3 al pianului), ambitusul lui se etalează pe mai mult de patru octave. Istvan5_Grazioso_Cvartet_Mures_Quartet_Vonosnegyes

Un cvartet de coarde, foloseşte multe tehnici, într-un singur concert, o varietete de technici, care dau unui concert savoare, ascultătorul, şi inclusiv artistul, trăiesc împreună o gamă largă de sentimente. Când o coardă este lovită sau ciupită, aceasta vibrează mișcând aerul din jurul ei. Astfel se produc undele sonore. Deoarece coarda este destul de subțire, masa de aer mișcat este foarte mică și, în consecință, sunetul este slab.

La instrumentele acustice cu coarde, cum ar fi violoncelul, această lipsă de volum este rezolvată prin montarea corzii vibrante pe un corp mai mare. Vibrațiile sunt transmise acestui corp, care poate mișca mai mult aer și astfel produce un sunet mai puternic. Odată cu modelul și construcția instrumentului variază și caracterul sunetului produs de acesta.

Sunetul unei corzi poate fi ajustat prin schimbarea rigidității sale, care depinde de tensiune și de lungime. Un violoncel poate fi acordat prin reglarea tensiunii corzilor sale cu ajutorul cuielor situate la capătul gâtului.

Lungimea corzii afectează de asemenea unda sonoră produsă de aceasta. Scurtarea unei corzi o tensionează și îi reduce masa. Din moment ce o coardă rigidă, cu o masă mai mică vibrează mai rapid, aceasta va produce sunete mai ascuțite. Datorită acestui efect, puteți obține sunete mai înalte prin apăsarea acesteia împotriva gâtului violoncelului și efiectiv scurtând zona vibrantă.

Pentru violoncel, rezonanța lemnului principal, în general, pare foarte aproape de nota F#2, de multe ori cu consecințe grave. În cazul în care violoncelist produce nota F#2, rezonanța lemnului principal vibrează la frecvența sa, în timp ce sunetele produse de violoncel sună la frecvența notei F#2. Din această cauză rezultă un sunet puternic între aceste două frecvențe; acest lucru este cunoscut sub numele de “wolf “ sau “sunet de lup”, pentru că este un sunet neplăcut, asemănător mârâitului. Istvan4_Grazioso_Cvartet_Mures_Quartet_Vonosnegyes

Rezonanța lemnului pare să fie divizată în două frecvențe ce nu se potrivesc. Acest sunet trebuie eliminat sau redus semnificativ pentru a se putea obține unul plăcut. Eliminarea se poate face fie prin modificarea plăcii frontale a violoncelului, fie cu ajutorul unui dispozitiv conceput special pentru acest lucru.

O coardă vibrantă se împarte în mai multe părți ce vibrează în același timp. Fiecare parte produce un sunet propriu, numit parțial. O coardă are un fundamental, și o serie de parțiale. Combinația cea mai pură a două sunete se poate obține atunci când unul din ele este dublul frecvenței celui de-al doilea. Tensiunea provocată de apăsarea arcușului pe coardă în timp ce aceasta vibrează poate provoca o plecare vizibilă de la această situație ideală.

Cât despre învățarea – predarea violoncelului, a fost adesea un adevărat calvar. Cu toate acestea, elanul compozitorilor pentru violoncel solo au permis crearea progresivă a metodelor de predare a instrumentului. În zilele noastre, şcolile de muzică şi liceele de artă predau violoncelul copiilor chiar şi de la 6 ani. Asta înseamnă că nu vor putea învăţa pe instrumente de mărime adultă. De aceea profesorii au recurs la instrumente de mărimi reduse (1/16, 1/8, 1/4, 1/2 sau 3/4).

Violoncelul face parte astăzi din instrumentele nobile, pentru care muzicienii au un profund respect, rămâne totuşi relativ necunoscut în raport cu vioara, repertoriul său – care este destul de larg şi care cu sonoritatea sa gravă – a sedus multe domnișoare… E adevărat, domnilor, că doamnele apreciează mult violoncelul!

Contact